Povestea Lavandei

A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Lumi, cu părul bălai și ochii albaștri, care trăia alături de mama sa într-o căsuța mică , albă, în vârf de deal, în apropierea satului. Lumi era o fetiță harnică, muncea și o ajuta pe mămica ei de dimineața până seara, însa nu avea prea mulți prieteni, locuind departe de sat, undeva lângă o pădure de salcâmi. Singurele ei prietene erau animaluțele care trăiau în preajma pădurii de salcâmi, iepurașii, puii de vulpe si prepelițele, de care Lumi se îngrijea în fiecare zi. Visa și ea cu ochii deschisi, ca oricare alt copil de vârsta ei la o casă frumoasă, cu grădini cu flori, mulți prieteni cu care să alerge după fluturi, prăjituri și mese îmbelșugate, însa toate astea erau pentru Lumi doar un vis. Și uite așa treceau verile, și venea toamna cea arămie și apoi iarna cea geroasă.

Într-o zi friguroasă de iarnă, a trecut prin câmp, exact prin fața casei sale o batrană, gârbovită și uscațivă, nu mai naltă cu mult decât Lumi, îmbracată cu 12 cojoace, puse unul peste altul, și îndoita de spate. “Dă-mi și mie, maică, o cană cu apă, ca de mult am plecat la drum, și înca drum mult am de urmat” zise baba. Nu multe putea găsi Lumi în gospodăria ei saracacioasă, însă o cana cu apă se găsea pentru oricine. Și a dat Lumi fuga la fântană și i-a adus babei cea mai bună cană cu apă proaspătă. Mult i-a mai mulțumit baba, și înainte de a pleca la drum, i-a dat micuței o tufă de vreascuri pe care o avea la ea în desagă: “Esti o fata bună, Lumi, și Baba Dochia îți mulțumește. Ia de aici tufa asta de vreascuri. Uite, pune fir cu fir la tine în câmp și așteaptă, ca bogăția va înflori pe măsura bunătății tale.“

Lumi, nerăbdătoare, nu a mai așteptat să vină primăvara cea caldă, ci în prima zi însorita și uscată din miez de februarie s-a apucat și a plantat fir cu fir din tufa de vreascuri , exact cum i-a zis baba. Apoi zilele au trecut, au înflorit pomii, păsarile au venit la cuiburile lor, cucul a început să cânte și salcâmii erau toți în floare, abia atunci a observant Lumi că din vreascurile ei , au aparut tufe grasuțe, iar roiurile de albine se ascundeau timid in ele. Ea privea cu tristețe, visând la copii cu care sa se joace și grădini cu flori și pomi fructiferi. Și lacrimi i s-au prelins pe ochi și au căzut pe câmpurile ei pustii în care doar niste tufe grasuțe și verzi se mai vedeau. Și era atunci miezul verii, ziua Sânzâienelor, iar Zânei Ielelor i s-a făcut mila de Lumi. A doua zi, dis de dimineața, Lumi a fost trezită de un miros îmbătător care a cuprins tot câmpul și plutea în aer. Și pentru prima dată, după multă vreme, ochii lui Lumi au sclipit la vederea unui lan întreg de flori mov, cu un parfum încântător. Roiuri de albine zburau vesele prin preajma lui, iar Lumi alerga bucuroasă din tufă în tufă să culeagă floricele. Și a numit-o Lumi : Levanțica - Levanțica lui Lumi. Și pentru că pe acolo , pe lângă casa ei treceau țăranii în drum spre câmpurile lor, cu toții îmbătați de parfumul florilor, au purtat mai departe vestea că undeva în vârf de deal, se află o căsuță albă cu lanuri de aur mov și un parfum ce te face să visezi. Lumi i-a lăsat pe fiecare să își culeagă floricele de levanțică și ea însăși și mama ei au început să culeagă flori și să le usuce pentru ceai. “Un parfum așa de liniștitor și blând, nu poate decât să fie și tămăduitor pentru trup și suflet“, îi spuse mama. Zis și făcut. Cu mic cu mare s-au apucat de au cules levanțica. În schimbul unui coșuleț de flori mov, tăranii din sat i-au adus coșuri de bucate si legume proaspete sau fructe parfumate din grădina. Altă batrâna le-a dat un coș cu ouă, alta un ulcior cu lapte, alta o găină….și uite așa s-a umplut și masa lui Lumi de bucate alese. Copiii de la școală alergau și ei fericiți prin lanul ei de levănțică și avea și Lumi, în sfârșit, prieteni cu care să se joace și să își facă ascunzători prin lan.

Și pentru că vestea despre lanul mov s-a dus mai departe, a venit într-o zi la Lumi, la căsuta albă , un vraci cunoscut peste sate, în căutare de plante tămăduitoare pentru leacurile sale. Vazând aurul mov ce se întindea în grădina lui Lumi i-a oferit două punguțe cu bani de argint în schimbul florilor de levanțică. Bucuroasă, Lumi și mama ei au acceptat trocul: acum puteau și ele să cumpere lemne pentru iarnă, iar Lumi putea să meargă la școala mare, alături de copii, prietenii ei. Aveau bani pentru cele trebuincioase și pentru cărți, mâncare și hăinuțe noi. Și cum tăiau ele florile, altele creșteau, și creșteau, și creșteau iarăși, din vară până toamna târziu. Și uite așa casa lui Lumi nu a mai fost niciodată goală, ci îmbelșugată și plină de prieteni, iar sătenii și cei care s-au tratat cu florile ei mov au scapat de dureri, de probleme și de boli.

Anii au trecut, Lumi a crescut, iar aurul mov s-a răspândit peste tot ținutul, aducând sănătate și pentru trup și pentru suflet la oricine folosea florile mov.

Și chiar și acum daca vezi un lan de levanțică și te uiți atent, o poți zări pe Lumi, doi ochișori albastri și un păr bălai ascunzându-se printre tufe.

De Otilia Manescu